Fiertul tuicii
01.10-10.11.2013
Un produs care provine din timpul dacilor si al celtilor.
In Transilvania exista multi oameni care cred ca traditia palincii da¬tea¬za inca din Antichitate. Bautura preparata din fructe ar fi fost adusa aici de celtii care s-au stabilit printre triburile dacice.
De fapt, reteta tuicii (horincii ori palincii) este una straveche. Oa¬me¬nii culeg fructele inca din vara. Ele sint adunate in butoaie, apoi sint zdrobite cu ajutorul unei masinarii cu roti dintate. Fructele sint la¬sa¬te sa fermenteze in ciubare, adica in butoaie/ buti din lemn de brad ori de stejar. La sfir¬situl lui octombrie ori la inceputul lui noiembrie, vremea rece inhiba drojdia care, prin fermentatie, transforma zaharurile din fruc¬te in alcool. Astfel, mijlocul toamnei este considerat drept mo-men¬tul cel mai potrivit pentru fierberea tuicii. Insa fiertul este un ade¬varat ritual. Satenii incarca butoaiele in carute ori in masini si le transporta lin¬ga o baraca din lemn, situata la marginea satului. Acolo exista vetre de foc, cladite din piatra ori din caramizi. In vetrele de foc sint zidite cazanele de tuica. Doar cupolele din metal ale cazanelor de tuica se zaresc. Prin intermediul acestor cupole sint introduse fruc¬tele zdrobite si fermentate. Pasta puternic mirositoare se nu¬mes¬te borhot. Apoi, se face focul cu lemne de brad pregatite din vreme. Cazanele de tuica sint conectate la un sis¬tem complicat, format din tevi de aluminiu ori din cupru. Pe ma¬su¬ra ce pasta se incalzeste, oamenii trebuie sa roteasca de o ma¬ne¬ta care amesteca borhotul de fructe, pentru ca fierberea sa fie uni¬for¬ma si pentru a preveni prinderea borhotului de fundul cazanului de tuica. Brusc, aerul din baraca de lemn incepe sa fie patruns de o urma de parfum. Acesta este primul semn ca borhotul a inceput sa fiarba. Practic, din pasta de fructe se ridica aburi de alcool si de apa, captati de tevile care pornesc din cupola cazanului de metal.
Pentru ca punctele de fierbere si de lichefiere ale alcoolului sint mai joa¬se decit cele ale apei, aceasta diferenta este folosita de pro¬du¬catorii de tuica pentru a separa bautura de apa. Aburii sint raciti cu aju¬torul unui sistem de tevi prin care curge permanent apa. Alcoolul se transforma din vapori intr-un lichid incolor, care se scur¬ge printr-o teava in recipientele gata pregatite de producatorii de tuica.
Festinul
Din timp in timp, unul dintre cei care au venit sa fiarba tuica gusta din lichid. In momentul in care alcoolul nu mai are taria necesara, in¬seamna ca aburii de apa au inceput sa ia locul celor de alcool. Asa ca recipientul cu alcool este indepartat de teava de scurgere, pe care incepe sa picure apa fiarta, care nu are niciun fel de valoare. Tuica insa nu este gata, desi in baraca vaporii de alcool si degustatul din lichidul fiert si racit au inviorat atmosfera. Brusc, toti cei care par¬ticipa la fiertul tuicii au devenit veseli. De obicei, acest moment in¬tervine spre seara. Oamenii, obositi de atita invirtit in cazan, scot merindele. Casul dulce preparat din laptele oilor, slanina afumata, cirnatii, lebarvurstii ori caltabosii din porc sint cele mai apreciate. Festinul se incheie cu placinte cu prune, cu urda, cu brinza ori cu varza. Uneori, in traistele celor care au venit sa fiarba tuica se gasesc si linzere, delicioase prajituri cu mere, condimentate cu scor¬tisoara. La masa, de multe ori, sint chemati si lautarii din sat, care invioreaza petrecerea.
Daca vremea este suficient de frumoasa, festinul are loc la o masa im¬¬¬provizata dintr-un trunchi de copac, chiar linga baraca. Langa masa im¬provizata este aprins un foc, pe care sint prajite slanina si cirnatii. In timp ce gratarele sfaraie ori slanina infipta in tepuse ascutite de lemn se rumeneste la flacarile aromate de rasinile care se topesc pe masura ce fibrele de lemn trosnesc, oamenii se pregatesc pentru cea de-a doua faza a fiertului tuicii. Lichidul bogat in alcool, obtinut dupa prima fierbere, este reintrodus in cazane. Jarul de sub vetrele de foc este atatat din nou cu vreascuri, iar oamenii reintra veseli in ba¬raca. Se incalzesc din nou cazanele, iar prin intermediul com¬pli¬ca¬tului sistem de tevi incepe sa circule din nou lichidul. De data aceas¬ta, este vorba de palinca veritabila. Oamenii gusta plini de mul¬tumire din bautura, apoi incep sa toarne cu sarg tuica in da¬mi¬gene de sticla, protejate cu impletituri din rachita. Uneori, cea de-a doua fierbere a tuicii dureaza toata noaptea. Spre dimineata, cu greu, damigenele pline cu pretiosul lichid sint incarcate si pornesc spre case.
Cea mai apreciata tuica este cea fabricata din prune. Cele mai valoroase prune, din acest punct de vedere, sint cele bistritene. Este vorba de fructe cu coaja al¬bastra, mari si dulci. Aceste prune nu sint apreciate doar pentru tui¬ca, ci ele reprezinta materia prima si pentru magiun, un soi de dul¬ceata foarte consistenta. Simburii prunelor care sint fierte pentru ma¬giun sint adunati cu grija si zdrobiti. Ei sint aruncati in borhotul pentru tuica, pentru ca astfel adauga un plus de aroma palincii. Aceas¬ta este pusa la invechit in butoaie de stejar. In timp, ea im¬pru¬muta de la lemn o culoare galbuie, care, alaturi de margelutele pe care le formeaza bautura atunci cind este pusa in pahare, arata o tuica de calitate. Daca horinca de prune este cea mai apreciata, ardelenii sint pri¬ce¬pu¬ti sa prepare tuica si din alte soiuri de fructe: mere, din mere si caise ori din cirese. Ultimul fel de tuica se numara si printre cele mai scum¬pe. Palinca de cirese este pusa la invechit in butoaie din lemn de dud. In Muntii Apuseni, unul dintre felurile cele mai apreciate de tui¬ca este cel preparat din zmeura. Motii string fructele rosii, dulci, aro¬mate si zemoase, pe care le pun la fermentat. Uneori, alaturi de zmeu¬ra, ei strecoara si citeva boabe de afine, ca sa rafineze gustul bauturii.